Timbrul De Mediu 2015 Pentru Autovehicule: Interpretări De La ÎCCJ

Timbrul de mediu pentru autovehicule rulate

O primă sesizare ridică următoarea chestiune de drept: dacă dispoziţiile se interpretează în sensul că timbrul de mediu se datorează şi în situaţia transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat provenit de pe piaţa internă a cărui primă înmatriculare a fost anterioară datei de 1 ianuarie 2007.

Dispoziţiile legale avute în vedere sunt art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 37/2014, şi ale art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 88/2013.

În speţa care a generat sesizarea, reclamantul a dobândit, prin contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2012, dreptul de proprietate asupra unui autovehicul fabricat în anul 1999, care a fost înmatriculat pentru prima dată, în 1999, în Bulgaria. Cu ocazia înmatriculării în România, reclamantul a achitat timbrul de mediu, calculat conform prevederilor art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013.

Prin cererea adresată Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiului unde locuieşte, reclamantul a solicitat restituirea timbrului de mediu achitat, la care instituţia respectivă i-a comunicat refuzul de restituire a taxei. Reclamantul a a chemat în judecată Administraţia Finanţelor Publice, cerând pârâtei restituirea sumei achitate cu titlul de timbru de mediu, cu dobânda fiscală şi actualizată cu inflaţia de la data plăţii şi până la data restituirii efective.

Prin hotărârea primei instanţe, Tribunalul Teleorman a admis acţiunea şi a obligat instituţia pârâtă să restituie reclamantului suma reprezentând timbru de mediu pentru autovehicule, cu dobânda fiscală şi actualizată cu rata inflaţiei de la data plăţii şi până la data achitării efective.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman, în numele Administraţiei Finanţelor Publice Alexandria, invocând considerentele hotărârilor pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele Tatu şi Nisipeanu, şi arătând, în esenţă, că nu se poate presupune că taxa prevăzută de O.U.G. nr. 9/2013 este afectată de viciile pentru care, în cauzele respective, a fost sancţionată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 140/2011 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008).

Pentru a pronunţa o hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, cu întrebarea pe care am menţionat-o mai sus.

ÎCCJ, în urma analizei efectuate, a admis sesizarea şi a stabilit că dispoziţiile art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 37/2014, şi ale art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 88/2013, se interpretează în sensul că timbrul de mediu se datorează şi în situaţia transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat provenit de pe piaţa internă a cărui primă înmatriculare a fost anterioară datei de 1 ianuarie 2007.

Decizia nr. 13/2014 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 834/2014, din data de 17 noiembrie 2014.

Reglementarea internă şi dispoziţiile comunitare

Într-un alt dosar, Curtea de Apel Constanţa a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la “problema de drept ce formează obiectul acţiunii privind caracterul discriminatoriu al dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 37/2014, cu modificările ulterioare, în raportare la dispoziţiile comunitare cu care intră în conflict”.

În 2013, reclamantul a chemat în judecată Instituţia Prefectului – Judeţul Constanţa – Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor Constanţa, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la înmatricularea autoturismului său fără a mai plăti timbrul de mediu prevăzut de O.U.G. nr. 9/2013 şi de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, cu completările ulterioare.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că a achiziţionat autovehiculul, înmatriculat ultima dată pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene (Germania) şi, pentru a înmatricula autoturismul în România, i se solicită achitarea timbrului de mediu prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013, iar, prin Adresa din 2 septembrie 2013, pârâta i-a comunicat refuzul de a da curs cererii sale de înmatriculare fără plata timbrului de mediu.

În primă instanţă, Tribunalul Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantului, reţinând, în esenţă, că timbrul de mediu este datorat în temeiul art. 3 şi 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013, nu poate fi primită susţinerea referitoare la existenţa unei discriminări şi instanţa de contencios nu are competenţa de a aprecia asupra legalităţii unui act normativ emis de Guvern şi aprobat prin lege de Parlamentul României, rolul instanţei fiind acela de a verifica numai conformitatea actelor administrative cu actele normative superioare în organizarea executării/executarea cărora sunt date.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a formulat recurs. Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a formulat atât cerere de sesizare a ÎCCJ, în privinţa chestiunii de drept care face obiectul acţiunii, cât şi cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în privinţa incompatibilităţii dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 în raportare la dreptul comunitar.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins sesizarea, arătând că, în ceea ce priveşte conformitatea prevederilor O.U.G. nr. 9/2013 cu prevederile art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, este de notorietate faptul că revine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra conformităţii legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratat (ex-articolul 234 TCE).